Rachetele cu combustibil solid, in ciuda avantajelor pe care le au (simplicitate, impuls specific bun), vin cu inconvenientul de a fi inflexibile.
Inflexibilitatea lor deriva tocmai din modul cum sunt construite: rezervorul se afla in acelasi loc cu camera de combustie (combustibilul si oxidantul sunt deja amestecate sub forma granulara/solida). In plus, sisteme auxiliare trebuie montate pentru gestionarea mecanismului de armare si de protectie, aprinderea combustibilului si controlul directiei de ardere.
Compozitul folosit pentru propulsie (spre ex HTPB) este aprins folosind mecanismul de aprindere (pe principiul cresterii presiunii si a temperaturii in camera de combustie), iar dupa acest punct el nu mai poate fi oprit.
De aceea dezavantajul principal al motoarelor de racheta cu combustibil solid rezida in faptul ca ele nu pot fi repornite si deci nu pot fi folosite pentru manevre periodice (cum sunt cele de control a orientarii unui satelit). Ele pot fi insa folosite cu succes pentru manevre unice (gen transfer orbital pentru satelitii GEO, dupa separarea de racheta purtatoare) sau in orice alt caz unde avem nevoie de o singura activare a carei valoare (delta-v) este deja cunoscuta (si deci impulsul total necesar / cantitatea de combustibil ce se incarca in motor se pot calcula si ajusta de la sol, inaintea lansarii).