In spatiu nu exista practic gravitatie si atunci totul pluteste (inclusiv combustibilul din rezervoare), deci un indicator de combustibil, in sensul clasic, nu functioneaza.
Se fac insa estimari destul de precise:
1. Fiecare motor este cunoscut in detaliu de proiectanti. La sol se fac teste de laborator si se dezvolta un model matematic foarte precis pentru functionarea sa. Pe orbita, insumand timpii de activare si luand in calcul modelul fiecarui motor, se poate estima cat combustibil s-a consumat si implicit cat a ramas in rezervoare.
2. Rezervoarele de combustibil sunt in general presurizate. Spre exemplu se foloseste pe post de combustibil hidrazina, iar agentul presurizant este He sau N2, cele 2 fiind separate de o membrana elastica. Folosind legea gazului ideal, cunoscand temperatura si presiunea gazului din container, putem estima volumul pe care il ocupa. Acest volum se scade din volumul total al rezervorului si ramane volumul efectiv de combustibil.
Estimarile functioneaza foarte bine (mai sunt si alte tehnici speciale insa nu isi au locul in aceasta discutie) si astfel se poate calcula precis cand un satelit ramane fara combustibil si isi va incheia misiunea. Problema este insa, ca orice estimare, are niste limite de incertitudine +/- procentual.
Cum misiunile spatiale sunt foarte scumpe, in general inginerii tind, pe buna dreptate, sa foloseasca si ultima resursa de combustibil. Daca se intra insa in zona de incertitudine, exista riscul ca in orice moment satelitul sa ramana fara combustibil.