Traditional astronomii au folosit observatoarele terestre pentru studierea Universului.
Acestea au insa cateva dezavantaje majore: in primul rand telescoapele, cat si atmosfera Pamantului, emit propria lor radiatie infrarosie facand dificil de distins intre semnalul real si cel parazit. Telescoapele compenseaza acest neajuns cu ajutorul unor sisteme speciale de racire in ideea ca un corp mai rece emite mai putina radiatie decat unul cald.
Un alt aspect negativ al observatoarelor terestre este ca vaporii de apa din atmosfera au tendinta de a absorbi radiatia IR. De aceea observatoarele trebuie plasate in conditii speciale- spre exemplu pe varfuri muntoase lipsite de umiditate cum ar fi telescopul din Mauna Kea/Hawaii.
Chiar si acolo astronomii trebuie sa corecteze imaginile pentru perturbatiile induse de atmosfera in continua sa schimbare si miscare. Este un proces costisitor si care afecteaza in final calitatea observatiilor.
Multe din regiunile din spatiu sunt ascunse in spatele unor regiuni dense de nori si praf interstelar. Ca sa le vedem trebuie sa ne ajustam instrumentele stiintifice si sa le privim in felul in care pot fi detectate. Una din solutii este astronomia in infrarosu care exploateaza faptul ca radiatia infrarosie poate trece de aceste obstacole naturale si observata de astronomi ne poate furniza informatii extrem de pretioase cu privire la Univers.
Tehnologia folosita pentru detectia IR a evoluat si ea ca restul astronomiei de-a lungul timpului:
- Primele observatii de acest gen au fost realizate de W.Herschel in secolul al 19-lea.
- In 1856 astronomii au detectat pentru prima data radiatia IR a Lunii.
- La inceputul secolului 20 au fost descoperite radiatia IR ale lui Jupiter si Saturn.
- In anii 1950 au fost dezvoltati detectorii pe baza de PbS ce erau capabili sa studieze radiatia in gama 1-4 µm
- In anul 1961 se foloseste pentru prima data un bolometru pe baza de Ge, urmat la scurta vreme de un sistem imbunatatit ce folosea racirea detectorului cu ajutorul heliului (He)
- Detectorii moderni sunt construiti pe baza de InSb sau HgCdTe sub forma unor clustere (o combinatie de mai multi detectori) si raciti pe baza de He
De-a lungul timpului s-au discutat alternative la observatoarele terestre, iar una din ele a fost folosirea unor telescoape aeropurtate ca in cazul proiectului SOFIA (Stratospheric Observatory for Infrared Astronomy) in 2003, un proiect in cooperare germano-americana si care cara un telescop cu diametrul de 2.5 m la bordul unui Boeing 747.
Solutia adevarata a problemei a venit insa in anii 1970 cand comunitatea astronomica a propus pentru prima data lansarea unui telescop in afara atmosferei Pamantului. Noul satelit trebuia sa orbiteze in jurul Pamantului si sa beneficieze astfel de un mediu mult mai prielnic pentru obtinerea de imagini de calitate.
Acest proiect care a fost denumit IRAS- Infrared Astronomical Satellite a debutat ca propunere consolidata in 1977, dar a fost gata de lansare abia 6 ani mai tarziu in 1983. Dotat cu un telescop cu diametrul de 57 cm, IRAS a functionat timp de 11 luni (din ianuarie pana in noiembrie) intr-o orbita SSO (sun-synchronous orbit) 884 km x 903 km x 99 grade inclinatie orbitala si a observat Universul la 4 lungimi de unda: 12,25,60,100 µm.
Mai multe detalii:
De la telescoapele terestre la cele spatiale- astronomie in infrarosu si nu numai
http://www.spacealliance.ro/articles/view.aspx?id=20111108094042