Iranul a reusit miercuri 15 iunie lansarea celui de al doilea satelit din istoria sa. Desi evenimentul a fost tinut secret si putine detalii au razbatut, el a reusit sa capteze atentia analistilor occidentali nu neaparat prin prisma zborului acesta in sine ci mai ales din perspectiva monitorizarii evolutiei pe termen mai lung a programului spatial iranian cu consecinte directe in plan militar si in securitatea internationala.
Iranul se afla sub embargou tehnologic in urma unei decizii a consiliului de securitate al ONU care ii interzicea dezvoltarea unui program nuclear si a unui program de rachete balistice.

Lansarea a avut loc de la baza spatiala iraniana din apropierea orasului Semnan in jurul orei 09 :15 UTC. O racheta de tip Safir a lansat micul satelit de 15.3 kg Rasad-1, in traducere in limba engleza Observation-1, (identificator international 37675) intr-o orbita eliptica cu apogeul la 294.6 km, perigeul la 249.1 km si inclinatia orbitala de 55.7 grade.
Acesta va avea o perioada orbitala de 89.8 minute adica va executa 15 orbite complete zilnic.

baza de lansare iraniana vizualizata in interfata GE a SpaceAlliance

Satelitul construit de universitatea Malek Ashtar va realiza (cel putin oficial) investigatii din spatiu asupra inundatiilor, incendiilor, pagubelor produse de cutremure si in general va ajuta la identificarea zonelor de risc major.
Cu toate acestea analistii avertizeaza ca ar putea fi folosit in egala masura pentru culegerea de informatii (chiar daca intr-o forma primitiva, echipamentul de la bord nepermitand in aceasta configuratie minimalista niste performante deosebite).
Desi amanat cu cateva luni dupa ce fusese anuntat in vara lui 2010, trebuie remarcat ca lansarea a avut loc fara probleme, ceea ce pune Iranul intr-o lumina mult mai favorabila decat celalalt competitor- Coreea de Nord care a inregistrat esecuri repetate in acest domeniu.
Acest fapt dovedeste ca specialistii iranieni au castigat mult in experienta in ultimul timp si ridica mari semne de intrebare cu privire la viitor dupa ce recent presedintele iranian Ahmadinejad anunta lansarea mai multor sateliti in 2011 dintre care cel putin unul de spionaj.
Deocamdata capacitatile de transport –punctul critic pentru statele europene si SUA- par limitate dar este doar o chestiune de timp pana cand lansatoarele iraniene vor atinge performante suficiente pentru a putea transporta incarcaturi nucleare pe distante mai mari, suficient spre exemplu pentru atingerea teritoriilor sud-est europene, bazele americane din regiunea Golfului Persic sau Israelul.
De aceea si graba manifestata in ultima perioada pentru construirea scutului de aparare antiracheta.

Amintind de acesta trebuie sa spunem ca DSP (Defense Support Program) va fi inlocuit in scurta vreme de SBIRS (Space-Based Infrared System).
Prevazut initial cu 2 componente distincte SBIRS Low si SBIRS High ambele sub jurisdictia directa a Department of Defense, sistemul a fost reorganizat in sensul ca programul SBIRS Low a trecut in coordonarea Missile Defense Agency (MDA) si a fost redenumit Space Tracking and Surveillance System (STSS).
Primii doi sateliti demonstrativi zburand in orbita LEO joasa au fost lansati pe 4 mai 2009 si respectiv 25 iunie 2009. In total un numar de 24 de sateliti zburand in configuratie de constelatie sunt asteptati.
SBIRS High va grupa 4 sateliti GEO si 2 sateliti HEO. Acestia din urma (NROL-22 si NROL-28) au fost lansati in 2006 si respectiv 2008.
Recent SUA a trimis in spatiu si primul satelit GEO al seriei, atunci cand pe 7 mai 2011, o racheta Atlas 5 a plasat pe orbita platforma USA 230.
Lui SBIRS si STSS li se vor adauga informatii transmise de la sol (nave, avioane, statii radar, drone etc) toate acestea constituind sursa de date a sistemului de aparare impotriva rachetelor balistice- Ballistic Missile Defense System.
Informatiile vor fi astfel diseminate rapid (printre altele sistemul este capabil de detectia oricarei lansari, urmarirea rachetei inclusiv in periodele de ‘parking’ orbital, investigarea automata a performantelor treptelor motoare si a profilului zborului si identificarea automata a potentialelor pericole de ex rachetele balistice), permitandu-se astfel scurtarea timpului intre observatie si decizia de interventie (care se comunica statiilor de interceptare din scutul antiracheta).

Sa revenim insa la intentiile Iranului in domeniul spatial.
Iranul a construit si lansat primul sau satelit comercial in parteneriat cu Rusia in anul 2005 (satelitul Sina), insa prima lansare efectuata cu un lansator de origine indigena a avut loc pe 2 februarie 2009 atunci cand o racheta Safir 2 a pus pe orbita platforma Omid (in traducere in limba romana Speranta). Acesta a operat in spatiu timp de 90 de zile reusind circa 1200 de rotatii in jurul Pamantului.
Un alt zbor suborbital (120 km in altitudine) a avut loc recent, atunci cand o racheta Kavoshgar-4 sau Explorer-4 a trimis in spatiu o asa numita ‘life capsule’ avand la bord animale vii. S-a dorit atunci pe langa testarea electronicii si a sistemelor de comunicatie, tehnica reintrarii in atmosfera si aterizarea lina la punctul dorit, pregatindu-se astfel un prim zbor al unui astronaut iranian in spatiu (preconizat sa aiba loc dupa o traiectorie parabolica sub 200 km altitudine). In perspectiva s-a anuntat intentia de a efectua zboruri cu echipaj uman pana cel tarziu in 2020.
Pe termen mediu Iranul lucreaza la un alt satelit de telecomunicatii –Qaem, la doi sateliti ‘remote sensing’ -Parsmehr si Pars2, cat si la alti patru sateliti mai mici -Fajr (ce va fi cel mai probabil urmatorul lansat in luna septembrie), Tolou, Zafar, Rasad si Amir Kabir.
Iranul doreste deasemenea constructia unui ‘Star City’ in versiune proprie- de acolo de unde ar trebui sa se dea ora exacta pentru programul sau spatial.

 

Orbita satelitului:

http://www.n2yo.com/?s=37675