Destinatie finala: Jupiter - partea 5. Juno revine in atentie cu imagini spectaculoase

25-07-2017 13:02

10 iulie 2017 in SUA, 11 iulie dupa timpul universal: la un an de la intrarea in orbita stabila in jurul lui Jupiter (un eveniment pe care, la fel ca si in cazul altora din trecut americanii au reusit sa il exploateze la maxim suprapunandu-l cu ziua lor nationala, 4 iulie), satelitul Juno a incheiat cea de a sasea sa traiectorie in jurul planetei.

Juno zboara intr-o orbita polara cu inclinatia de 90 de grade, punctul cel mai jos la 4200 km de suprafata lui Jupiter si punctul cel mai departat la 8.1 milioane km. O orbita eliptica cu excentricitate mare, pe care satelitul o realizeaza la fiecare aproximativ 53 de zile.
In total, pe durata misiunii sale stiintifice (pana in iulie 2018), 12 astfel de orbite vor fi acoperite, astazi fiind, asa cum aminteam mai devreme, la jumatate:

Trebuie spus ca scenariul dupa care fusese pregatita misiunea era cu totul altul: dupa intrarea in orbita in jurul lui Jupiter, o a doua manevra de mare anvergura ar fi trebuit executata; PRM sau Period Reduction Maneuver ar fi trebuit sa reduca excentricitatea si implicit perioada orbitala de la 53 la 14 zile.
Juno ar fi trebuit sa zboare astfel de 37 de ori in jurul planetei. Instrumentatia de bord si electronica fusesera proiectate tocmai pentru a face fata unei expuneri ridicate la radiatii, insa o problema la sistemul de propulsie a fortat inginerii sa abandoneze scenariul initial si sa se adapteze din mers.
Pe 14 octombrie anul trecut, o intrare neasteptata in ‘safe mode’ a prefigurat problemele care aveau sa apara. Investigatiile ulterioare au aratat ca valvele sistemului de presurizare cu heliu folosit pentru propulsie nu mai functionau corespunzator.
Fara o presiune controlata, o manevra de anvergura cum era PRM devenea extrem de riscanta pentru ca putea scoate satelitul pe o traiectorie complet nedorita. NASA nu si-a asumat acest risc si a decis sa pastreze traiectoria actuala.
Nu vom intra in mai multe amanunte aici pentru ca ele vor face subiectul altui articol viitor, insa am tinut sa precizam aceste lucruri pentru ca ele sunt relevante in contextul discutiei de acum.

Sa ne intoarcem la evenimentul de pe 10 iulie. Coincidenta a facut ca acest survol la altitudinea minima sa se produca chiar in apropierea giganticei pete rosii de pe Jupiter.
La 23:55 GMT Juno trecea prin punctul cel mai apropiat de suprafata planetei, la 3500 km deasupra sistemului noros. La 00:06 GMT, la 39771 km distanta de punctul de altitudine minima, intrat deja in orbita cu numarul 7, Juno trecea direct desupra marii pete rosii, la 9000 km desupra norilor care o acopera.

De aceasta data toate instrumentele de la bord au fost operationale, culegand date valoroase despre fenomenele fizice care guverneaza acest punct.
Marea pata rosie, cu diametrul de 16350 km (de 1.3 ori mai mare fata de diametrul Pamantului), este monitorizata de astronomi inca din 1830, banuindu-se ca ea a aparut cu 350 de ani in urma.

O furtuna de dimensiuni gigantice, cu sisteme noroase pe mai multe niveluri si curenti foarte rapizi de pana la 420 km/h, a carei dinamica si compozitie nu este pe deplin descifrata, ea a fost observata si de alti sateliti in trecut (Voyager 1, Pioneer 10, Cassini, Galileo, Hubble sau New Horizons), fie in trecere in apropierea lui Jupiter, fie de la distanta, insa distanta mica, dar si capabilitatea lui Juno de a vedea la cateva sute de km sub nivelul norilor, promit rezultate mult mai spectaculoase de aceasta data.
Ca sa nu mai mentionam ca acest prim survol va fi insotit si de alte oportunitati in traiectoriile viitoare.
Voyager 1