Al treilea si ultimul satelit TDRS din actuala generatie, construita pe platforma Boeing 601, a fost plasat cu succes pe orbita Pamantului pe 18 august. Cu oarecare intarziere, insa nu vom lasa nediscutat acest subiect pentru ca, asa cum vom arata mai tarziu, nu vorbim despre un satelit oarecare, ci despre unul din releele importante de date care sunt folosite astazi in domeniul spatial.

Sa o luam cu inceputul.
TDRS M trebuia sa zboare la inceputul lunii, insa in timpul integrarii una din antenele sale a fost atinsa de o macara manevrata gresit de unul din tehnicieni si pentru siguranta, inginerii au demontat-o, inlocuind-o cu una noua. Din fericire era o componenta la vedere, ce a putut fi schimbata relativ usor, altfel, daca satelitul ar fi trebuit deschis, intarzierea ar fi fost cu siguranta mult mai mare.
Insa dincolo de acest incident, campania de pregatire a mers bine, fara alte probleme.

La sfarsitul ei, o racheta Atlas 5, in versiunea sa 401, a fost lansata cum spuneam, pe 18 august, de la complexul 41 al bazei spatiale din Cape Canaveral si a pus satelitul, dupa un zbor de 1 ora si 53 de minute, intr-o orbita GTO.
Acesta a fost succesul cu numarul 70 pentru Atlas 5, in 72 de zboruri executate incepand cu 2002, doar 2 incidente (in 2007 si 2016) inregistrandu-se; insa fara consecinte majore pentru incarcatura transportata, care a ajuns pe orbita in ambele cazuri. Atlas 5 ramane o unitate strategica pentru programul spatial american, pe plan mondial in clasa sa fiind depasita la fiabilitate doar de Ariane 5.

Revenind la subiectul acestui articol, la scurt timp, TDRS M si-a desfacut panourile solare si antenele prin care schimba comenzi si telemetrie cu reteaua de sol, controlul sau fiind preluat de ingineri.
A urmat desfacerea masivelor antene de comunicatie prin care satelitul preia date de la alte sisteme de pe orbita si le transmite catre sol – un fel de releu spatial. Apoi o campanie intensa de teste ale sistemelor de la bord si de manevre orbitale, efectuate de echipa Boeing, parte a asa numitei campanii ‘On-Orbit Acceptance Review’, care se incheie, daca totul este in regula, prin receptia finala a satelitului de catre NASA.
TDRS M este acum in plin proces de manevrare, astazi ajuns deja la destinatie, osciland in jurul pozitiei 150 grade longitudine vestica (acolo de unde va intra in serviciu) pe o orbita cu inclinatia de 7.1 grade; va urma scaderea inclinatiei orbitale la 0 pentru a putea atinge orbita GEO.

Trebuie sa spunem ca NASA este proprietarul satelitului, insa Boeing a fost contractorul principal pentru constructia sa, iar ULA a asigurat zborul – cele doua fiind responsabile de faza critica lansare si imediat post-lansare.

TDRS M, este alaturi de predecesorii K si L, parte a unui contract pentru a treia generatie a sistemului, semnat in 2007 intre NASA si Boeing, el costand 408 milioane de dolari, mai mult decat dublu fata de satelitii generatiei a doua. Precedentii furnizori ai sistemului fusesera TRW   Defense   &   Space Systems Group (astazi Northrop Grumman) pentru generatia intai si respectiv Hughes  Space  and  Communications Company, pentru generatia a doua.

Contractul din 2007 prevedea constructia ferma a doi sateliti, cu o optiune suplimentara, in functie de nevoile agentiei, pentru alti doi sateliti. Aceasta optiune a fost activata si asa a fost construit satelitul M.
Insa pare ca lucrurile se vor opri aici, NASA informand Boeing ca momentan nevoile sale sunt asigurate de acesti sateliti pana in 2025, iar pe viitor se va prefera in locul acestei generatii, constructia unor sateliti mai moderni (spre exemplu cu comunicatie optica care va creste semnificativ volumul de date transmise sau cu protocoale de incodare cuantica similare tehnologiei testate recent de chinezi) - un avantaj  important in conditiile diversificarii aplicatiilor spatiale.
 
Bazele sistemului TDRS au fost puse in 1973 din nevoia de a avea vizibilitate sporita asupra astronautilor aflati in misiune sau a satelitilor ce orbitau Terra – dincolo de acoperirea statiilor de sol.
In 1983, la bordul navetei spatiale era lansat cu succes primul satelit TDRS. A urmat tragedia din 1986, cand al doilea satelit TDRS, aflat in interiorul navetei spatiale Challenger a fost pierdut impreuna cu aceasta.
Pe urma inca 5 zboruri ale navetei care au adus in constelatie inca 5 sateliti, dupa care rachete Atlas au facut lansarile generatiei a doua (3 sateliti) si generatiei a treia (trei sateliti).

Generatia a doua a fost construita tot de Boeing, insa pe platforma 702, care a devenit intre timp una dintre cele mai populare pentru satelitii de telecomunicatie civila.

Platforma 601, pe care este construita generatia a treia TDRS, are la randul ei o istorie foarte veche, ce incepe cu 25 de ani in urma la compania Hughes Space and Communications, intre timp achizitionata de Boeing. 76 de astfel de sateliti au fost construiti, din care 68 au ajuns cu bine in spatiu.
TDRS M este un satelit de 3.4 tone, echipat cu un motor orbital de 450N de tip R-4D, dezvoltat de Aerojet Rocketdyne (dupa un model Marquardt corporation folosit in timpul programului Apollo), dar si cu motoare mai mici de 22N pentru orientare. Aproximativ 1.6 tone de combustibil sunt stocate la bord.

Doua panouri solare ce pot furniza pana la 4 kW asigura alimentarea electrica, iar surplusul de energie se inmagazineaza in baterii NiH.
Doua antene de 4.5 m diametru, orientabile in spatiu, echipeaza satelitul, care poate comunica in banda S, Ku si Ka.

Sistemul TDRS are in acest moment 7 sateliti activi, gratie in special fiabilitatii deosebite de care ei au dat dovada – mult dincolo de limita proiectata (7 ani initial, ulterior extinsa la 15 ani). Recordul este detinut de TDRS 3, care a ajuns la 30 de ani in serviciul NASA, el fiind urmat la scurta distanta de TDRS 1 si TDRS 4, cu 26 si respectiv 23 de ani in activitate.

 
Articole similar despre sistemul TDRS

Al 11-lea satelit TDRS ajunge pe orbita Pamantului
http://www.spacealliance.ro/articles/view.aspx?id=20130204072628
TDRS-L
http://www.spacealliance.ro/articles/view.aspx?id=20140126024616

Credit NASA / ULA