Ieri 22 februarie SpaceX a lansat cea de a patra sa racheta in 2018, adica doua treimi din numarul lansarilor americane pana in acest moment (6), celelalte doua lansari apartinand vechii generatii, daca putem spune asa, Delta 4 si Atlas 5.
Competitia se joaca deocamdata in doi, China avand 7 lansari in acest moment.
Zborul, de la complexul 4E al bazei spatiale Vandenberg, fusese amanat de mai multe ori, fie din motive tehnice, fie pentru a astepta conditii meteo mai bune.
El a fost unul simbolic pentru ca, dupa inaugurarea Falcon Heavy la inceputul lunii, inseamna intrarea companiei SpaceX intr-un domeniu nou: constructia de sateliti si nu oricum ci printr-o megaconstelatie de platforme telecom zburand in orbita joasa in jurul Pamantului.
Un proiect de anvergura, cel mai mare de pana acum pentru Elon Musk, estimat chiar de el la peste 15 miliarde de dolari. Nu este prima data cand se propune asa ceva, insa pana acum toate companiile care au incercat asta s-au lovit de nenumarate probleme, de la complexitatea solutiilor tehnice, pana la probleme de finantare sau de lipsa de piata, intrand in cele din urma in faliment.
Tot ce s-a reusit pana astazi a fost constructia unor flote de cateva zeci de sateliti (spre exemplu sistemele de navigatie flobala, flotele operatorilor telecomi sau anumite programe militare) insa productia industriala nu s-a schimbat foarte mult: satelitii (chiar si cei standardizati) sunt prototipuri scumpe si foarte sopfisticate ce sunt integrate in luni sau chiar ani.
Acum, la inceput de mileniu, cu o electronica mult mai avansata, cu preturi mult mai mici, cu o societate in continua miscare si interesata de servicii noi ce necesita conectivitate permanenta, poate este timpul potrivit pentru schimbarea acestei paradigme. Pe acest lucru mizeaza si cele cateva companii care au intrat in aceasta competitie; si, cum in orice competitie, important este castigatorul, Musk a tinut sa deschida jocul, lansand inaintea celorlalti primii sai sateliti Starlink.
Ei se numesc Microsat 2 a si 2b (sau asa cum i-a prezentat Musk, Tintin A si B) si sunt platforme ce vor testa in spatiu sistemele electrionice si solutiile de comunicatie dezvoltate de ingineri, pe baza unei licente pe care americanii au obtinut-o anul trecut.
Nu vom da mai multe detalii deocamdata, pentru ca ele sunt subiectul unui articol separat, ci ne vom rezuma doar la cateva imagini.
Si chiar daca ieri nu s-a mai recuperat treapta intai a rachetei, asteptarile publicului au fost rasplatite de anuntul cu privire la incercarea de recuperare a capsulei protectoare, ceea ce ar aduce inca un element pe lista componentelor reutilizabile (implicit o economie pentru companie in incercarea de a pastra preturile jos).
Sistemul de recuperare este unul simplu: cele dou jumatati ale capsulei protectoare sunt franate in atmosfera cu ajutorul unor parasute, apoi sunt recuperate in largul marii pe o plasa speciala, amplasata la bordul navei rapide Mr. Steven.
Primul test nu a fost unul reusit, capsula cazand la distanta de plasa, insa chiar si asa ea a fost recuperata; si cu siguranta lucrurile vor fi imbunatatite data viitoare, pana la urma acesta fiind un exercitiu simplu pentru inginerii companiei.
Mai jos cateva imagini cu nava ancorata in port, deplasandu-se pe mare, recuperarea capsulei si locul de recuperare.
Dupa aceasta paranteza larga, sa ne referim si la incarcatura principala a acestui zbor, pentru ca, desi lucurile prezentate mai devreme capteaza firesc atentia cititorului, totusi incarcatura principala (sau cel care a platit lansarea) a fost satelitul spaniel Paz.
Fost Seosar, satelitul Paz este construit de un consortiu de firme spaniole (EADS CASA Spania, INTA, Hisdesat) pentru programul national de observare a Pamantului, in baza unui contract de 160 de milioane de euro semnat in 2008.
Pe aceeasi platforma tehnica, si operand in aceeasi orbita ca si satelitii germani TerraSarX si TanDEM-X (SSO, 514 km altitudine, 97.4 grade inclinatie), construiti sub umbrela fostului concern EADS, astazi Airbus Defense and Space, Paz este primul satelit radar spaniol si gratie capacitatii sale de observatie, noapte si zi, va fi folosit in mare parte (insa nu exclusiv) de ministerul apararii de la Madrid, urmand sa schimbe date cu ceilalti parteneri din blocul Nato.
Vorbim despre un satelit de 1.3 tone, 5 lungime, 2.4 m diametru, de forma hexagonala,al carui principal instrument este un SAR (synthetic aperture radar) in banda X ce produce imagini cu rezolutia de pana la 25 cm. La bord se mai regaseste un echipament de tip AIS (automatic identification system) pentru monitorizarea traficului naval. Misiunea ar trebui sa dureze minim 7 ani.
Ca o curiozitate trebuie amintit ca satelitul este gata de mai mult timp, el trebuia sa zboare cu racheta Dnepr acum cativa ani, insa a fost prins in jocul geopolitic dintre Ucraina si Rusia, si in conditiile in care zborurile Dnepr au fost suspendate dupa conflictul din Crimeea a trebuit sa isi gaseasca un alt lansator.
Pe filiera europeana alegerea naturala ar fi fost Arianespace, insa cu o lista mult prea incarcata, care ar fi dus la un timp de asteptare mult mai mare, oferta celor de la SpaceX a fost solutia perfecta pentru satelitul spaniol, care iata, a ajuns in cele din urma pe orbita.
Credit SpaceX