Nu este o noutate ca pe masura ce numarul de sateliti lansati creste vertiginos, orbita joasa a Pamantului devine tot mai incarcata. Statistic, probabilitatea de a se inregistra probleme, este tot mai mare.

Era New Space, a facut orbita joasa, locul de joaca al multori actori spatiali la inceput de drum, fara prea mare experienta in operarea unor platforme spatiale. Este noul El Dorado, unde investitori de toate felurile, atrasi fie de prestigiul de a activa in acest domeniu, fie de curiozitate, fie strict de unul din cele mai bune randamente din industrie si de castiguri fabuloase pe termen lung, aleg sa isi aduca banii castigati anterior in IT, finante sau alte activitati economice.

Norocul, daca putem spune asa, este ca deocamdata costurile de lansare sunt inca ridicate si astfel avem o bariera financiara in privinta altitudinii de lucru - cu cat mai joasa, cu atat mai bine pentru o reintrare naturala in atmosfera; in plus, cele mai multe dintre aceste platforme nu au posibilitate de manevrare deci sunt relativ predictibile pentru controlul de trafic al retelei Norad si asociatii.

In continuare ramane insa o mare problema lipsa unor reglementari stricte pentru felul de a opera un satelit: multi dintre operatori nu anunta (fie din ratiuni militare, fie strict comerciale) atunci cand au o problema tehnica sau cand se deplaseaza pe orbita, creand potentiale conjunctii cu alte platforme. 

Deasemenea, in cele mai multe cazuri, la sfarsitul unei misiuni nu se iau nici un fel de masuri de siguranta pentru o incheiere corecta – cu o pasivare corespunzatoare in perioada in care un satelit este controlabil de la sol (excludem aici defectiunile, atunci cand un satelit nu mai poate fi comandat); cu foarte putine exceptii (misiuni operate de marile agentii spatiale sau sateliti geostationari ale operatorilor cu traditie) combustibilul este folosit pana la ultima picatura si nu se mai pastreaza resurse pentru o manevra de reintrare sau macar pentru parcarea in zone care sa nu puna probleme altor actori. 

Multe din sistemele de la bord, cum sunt spre exemplu sistemele electrice sau de transmisie, raman in general active si dupa ce satelitul nu mai are combustibil, nu sunt inhibate si pot crea interferente sau probleme mult mai mari; bateriile care se incarca intermitent, fara un control termic si electric strict (cum se intampla atunci cand satelitul este in stare de functionare) sau chiar si sistemul de propulsie neventilat correct, pot duce la deteriorarea structurii si la explozii necontrolate, ce au ca rezultat inundarea orbitei joase cu alte deseuri spatiale. 

Toate acestea pun presiune suplimentara pe statiile radar de la sol, nevoite sa scaneze cu frecventa tot mai mare obiectele care orbiteaza Pamantul.

Doua incidente de acest fel au avut loc in luna ianuarie si la ele ne vom referi in continuare, insa ele nu sunt singulare, ci cum spuneam, din pacate tind sa devina o obisnuinta.

Primul: pe 27 ianuarie a fost emisa o alerta de conjunctie iminenta intre obiectele cu numerele orbitale 16511 si 25590.

Ambele au apartinut Rusiei si sunt in acest moment abandonate. Primul este treapta superioara a unei rachete Kosmos 3M (indicativ 11K65M) lansata pe 23 ianuarie 1986 din Plesetsk cu satelitul Kosmos 1727 la bord, al doilea este un fost satelit de tip ELINT (Electronic and Signals Intelligence), Kosmos 2361, lansat pe 24 decembrie 1998, ironia face, tot din Plesetsk si tot de o racheta Kosmos 3M. De altfel, una dintre cele mai prolifice in serviciul URSS, cu 45 de ani la activ si aproximativ 750 de unitati construite.

Conjunctia (cel mai apropiat punct dintre cele doua) s-a petrecut la 09:58 UTC, la o altitudine de 984 km. Distanta minima calculata, are, datorita erorilor de masurare, o abatere care merge pana la cativa zeci de metri, dar chiar si asa, se estimeaza ca cele doua obiecte ar fi putut sa se apropie pana la aproximativ 6 metri. Ca sa ne facem o idee, Kosmos 2361 are o antena de 17 m lungime, iar treapta de racheta este un obiect cilindric cu lungimea de 6 m.

Ele nici macar nu au trecut tangential ci, desi evolueaza pe aceeasi inclinatie orbitala (962 km x 995 km x 82.9 grade si 966 km x 1011 km x 82.9 grade), s-au aflat la momentul conjunctiei in planuri mult diferite astfel ca la impact am fi avut un unghi intre traiectorii spre 90 de grade si o viteza relativa de aproximativ 11 m/s; avand in vedere si dimensiunile celor doua obiecte (SL-8 cantareste 20 de tone la lansare si 1.4 tone goala, iar Kosmos 2361 cantareste la lansare in jur de 800 de kg si gol tot cateva sute) am fi asistat la o inundare a orbitei cu mii de resturi metalice, care ar fi ramas acolo pentru multa vreme. 

Ca sa nu mai amintim ca in aceeasi zona, una preferata de sistemele militare sovietice, cuprinsa intre 950 si 1050 mai sunt sute de trepte orbitale si sateliti ramasi din timpul URSS, toti abandonati. 

Norul de deseuri in caz de accident i-ar lovi mai devreme sau mai tarziu, si nu ar face decat sa creasca si mai mult; in timp, datorita diferentei de masa, volum si forma el s-ar distribui pe orbita si ar crea o amenintare permanenta pentru orice misiune viitoare care ar stationa in zona respectiva sau care doar ar traversa-o (pentru ca orice alta misiune pe orbita mai ridicata ar trebui sa isi croiasca drum printre aceste resturi).

 

De data aceasta am avut noroc si din fericire nu s-a mai intamplat o coliziune asa cum a fost cazul in 2009, cand Iridium 33 si Kosmos 2251 s-au lovit in plin, cu consecinte dramatice pentru anii care au urmat. Despre ei am scris pe larg la momentul respectiv.

Vom continua.