Marti 7 martie, baza spatiala Tanegashima, a fost din nou in centrul atentiei. Pe rampa s-a aflat cea mai noua racheta dezvoltata de consortiul industrial japonez coordonat de Mitsubishi Heavy Industries, H3.

Ea venea dupa amanari consecutive din cauza unor probleme tehnice, insa ieri a reusit sa treaca toate testele si a pornit in sfarsit de pe rampa. Conform informatiilor oficiale, prima treapta s-a achitat cu succes, a urmat o separare corecta intre cele doua trepte, insa, 5 minute in zbor, treapta a doua nu a mai pornit, lasand ansamblul in virtutea inertiei. 

Motoarele, in pofida faptului ca sunt restartabile, nu au mai raspuns la comenzi, astfel ca, dupa ce a atins apogeul de 630 km, racheta a inceput sa piarda din viteza si sa coboare rapid. Pentru a avita o eventuala prabusire necontrolata deasupra arhipelagului Filipine, centrul de control a comandat distrugerea rachetei in zbor.

S-a pierdut astfel si pasagerul principal, satelitul ALOS 3 (Advanced Land Observing Satellite-3) sau in japoneza Daichi 3. Asa cum vom vedea, o pierdere semnificativa pentru programul spatial japonez, care miza pe serviciile sale in urmatorii 7 ani.

Dupa cum spune si numele, este al treilea satelit al seriei ALOS (Advanced Land Observation Satellite), una de observare a Pamantului, operata de JAXA. Desi preponderant civila, gratie naturii observatiilor, nu trebuie ignorata, mai ales in contextual geopolitic actual, valoarea acestor date si prin prisma aplicatiilor militare.

Doi sateliti similari au mai fost lansati in 2006 si 2014, ambii operand in orbite polare la peste 600 km altitudine.

ALOS 3 cantarea in jur de 3 tone si avea dimensiunile 5.0 m × 16.5 m × 3.6 m. Ar fi trebuit sa zboare intr-o orbita heliosincrona la altitudinea de 669 km. Astfel se asigura o perioada de revizitare de 35 de zile.

Satelitul era capabil sa comunice cu solul in banda X si Ka, dar avea si posibilitatea de descarcare pe orbita, catre alt satelit, cu ajutorul unei conexiuni optice rapide, la viteze de pana la 1.8 Gbps.

Mai multe moduri de observare erau disponibile: pancromatic, mergand pana la o rezolutie la sol de 0.8 m si multispectru, cu o rezolutie de 3.2 m. Gratie agilitatii satelitului, care se putea orienta +/- 60 de grade fata de nadir, ele puteau fi combinate in 5 scenarii diferite de zbor: scanarea unei fasii inguste (70 km x 4000 km), scanare punctuala, scanarea unei scene largi (200 km x 100 km), mentinerea sub observatie a unei arii pe perioada mai lunga sau observatii stereo, combinand imagini din doua directii diferite.

Programul H3, care a costat JAXA nu mai putin de 1.5 miliarde de dolari, este in dezvoltare de peste o decada, avand la baza experienta acumulata dea lungul anilor de familia de lansatoare H2 care a strans 62 de zboruri intre 1994 si 2023 (cu doar 3 incidente). 

Doua ramuri principale s-au consolidat in timp in aceasta familie, cu diverse configuratii, in functie de scenariul misiunii executate: H2A cu o capacitate de lansare de 10 tone in LEO si 6 tone in GTO si mai puternica H2B, cu 16.5 tone in LEO si 8 tone in GTO.

H3, ar fi trebuit sa pastreze aceasta capacitate de lansare, sa simplifice procesul industrial de fabricatie, sa aduca imbunatatiri la nivelul tehnologic de astazi si, nu in ultimul rand, sa reduca pretul platit pe fiecare kg lansat, pentru a mentine competitive programul spatial japonez.

Sub 50 de milioane de dolari pe lansare era baremul pentru viitorii ani, adica la jumatate fata de costurile actuale.

H3 nu este singura in aceasta cursa, ci este completata de mica racheta Epsilon.

Vom continua.

Articole mai vechi

ALOS 2